6 ani și 15 zile

Editorial scris de Eva Rosu, publicat prima oară în Transgender Magazine România.

Îmi amintesc de parcă a început totul ieri. Parcă uneori când stau să mă gândesc că se varsă o lacrimă pe obrazul meu stâng… parcă? De fapt, o fac. 🙂

Ora 22:32, în noaptea asta nu mi-am propus să fac nimic, cred că este un moment de liniște cum bine spunea psiholoaga, în umbre și lumini… este timpul unui moment în care stau cu mine și nu zic nimic, abia am făcut o baie fierbinte, ceaiul cald îmi stă pe masă și în colțul camerei licărește bradul de Crăciun.

Nu, nu simt nevoia să mă urc pe pereți și să țip: „vai am reușit, I am the best!”. Nu fac asta pentru că nu simt asta… simt doar o profundă tăcere… O tăcere pe care am căutat-o cu disperare de la vârsta de 4-5 ani.

Mă uit în jurul meu cum unii incearcă să găsească cheia vieții cu disperare, sunt super agitați, zgomotoși, stresați și violenți. Se calcă pe cap unul pe altul cu mare disperare pentru faimă și prestigiu, se calcă pe cap unul pe altul cu mare disperare pentru succes și bineînțeles pentru bani. Da, nu sunt o ipocrită, nu voi spune că nu-mi doresc să am cele 12 milioane de dolari la care visez, dar toate la timpul lor. Înainte să-i am trebuie să învăț să-i respect, trebuie să învăț să colaborez cu oamenii din jurul meu, ca ei în cele din urmă să mă urce pe culmile prestigiului și a banilor (poate nu voi face asta niciodata și voi rămâne o saracă for ever) Da, da! Și sincer? Nu am de gând să alerg după ei sau să mă agit și să mă stresez, pentru că am mai spus-o și o spun: „Asta nu este lupta mea, toate la timpul lor!”.

Încă de mici suntem invățați de către societate să fim competitivi, să alergăm după note, să ne agităm după burse, să îi facem pe mama și pe tata mândri de noi, că avem bursă și că suntem la facultăți înalte. Dar de fapt ce facem? Renunțăm la noi!
Puțini oameni din jurul meu știu că COMPETIVITATEA duce la agresivitate între oameni. Suntem ca o turmă de lei ce stă la pândă după o căprioară (asta fiind recompensa noastră) deodată sărim din stepă cu cea mai mare energie ca să prindem căprioara și vai ce război apare când ne întrecem între noi. La finalul luptei după ce am prins căprioara cel care a prins-o se înfruptă din carnea dulce a victimei și cu o mândrie în ochi le spune celor din jur: „Eu sunt șeful, asta este a mea!”

Cam asta se întâmplă și cu noi, suntem toți niște lei cu coame frumoase, și totuși o spun: „asta nu este lupta mea”, am obosit să tot alerg și am obosit să tot ajut pe câte unul sau pe altul, am obosit să fiu competitivă, agresivă, nu-mi mai doresc asta, îmi doresc să fac lucrurile în modul meu tăcut și calm, pentru mulți „șters”, „lipsit de viață”, iar unora asta le sună a resemnare, dar nu este așa, este de fapt liniște, împăcare cu propria persoană.

Sunt mândră că am reușit să ajung să gândesc așa și să văd viața simplă, să mă bucur de țuica din frigider și de cafeaua din fața oglinzii în fiecare dimineață. Am renunțat la a mai fi agitată, zgomotoasă… noisy cum spune americanul. Mi-am dat seama în urma căutarilor mele disperate prin carțile de psihologie că de fapt singurele piedici reale în viață sunt acelea provocate de noi înșine prin acel zgomot de fundal emis la nivel neurologic de către subconștient. E practic atunci când simți stresul la nivelul cervical, când simți sute de griji cum te apasă pe umeri, de ce? Pentru ce? Ăsta este scopul vieții ca eu să simt o durere aproape insesizabilă la nivelul creierului? Pff… a fost un șoc când am sesizat acea gălăgie… a fost ca un orgasm, când mi-am dat seama că pot controla acea stare și a fost incredibil de bine când am realizat că tristețea și fericirea sunt de fapt termeni etalon, ca „bărbatul” și „femeia” pentru persoanele trans, pe care noi, oameni din lipsă de ocupație i-am inventat pentru a ne scuza de adevărata noastră esență.

Un tip pe care eu îl admir foarte mult a spus odată (nu știu dacă a fost replica lui sau a preluat-o dintr-o carte): „În viață e bine să faci lucruri renunțând la scuzele obiective sau subiective”. Am rămas mută când am citit asta… s-a lăsat o liniște acerbă, era exact ce aveam eu nevoie pentru următorul motto care să-mi călăuzească viața pentru următorii ani, asta însemnând că totul este posibil atâta timp cât nu te plângi de mijloacele obiective și de cele subiective create de către propriul „eu”. Adică, mai pe românește, suntem ceea ce acționăm.

Sigmund Freud spunea: „Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea”. După ani, Eckhart Tolle aduce în vedere faptul că prezentul este dat de clipa de acum, adică de ce se chinuie psihologia de secole să învețe omenirea: ca oamenii să fie CONȘTIENȚI, adică să aibă acea bucată mică de creier mai activă decât subconștientul (vorbesc de conștient prin conștiință).

Concluzionând, liniștea internă a omului vine prin împăcare, și prin absolut nimic altceva din exterior. Un om împăcat, liniștit, este un om cu adevărat fericit, dar nu acea fericire etalon, ci acea stare de bine, de căldură și profunzime lipsită de zgomot pe care o ai.

6 ani si 15 zile de când mi-am zis „trebuie să fiu conștientă de propria-mi viață”.


Un editorial de Eva Rosu

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s